Pietre fațetate

În zilele noastre, majoritatea pietrelor prețioase transparente sunt fațetate – modelate cu mai multe suprafețe plane, cunoscute sub denumirea de „fațete”. Dispunerea geometrică bine realizată a fațetelor reflectă lumina atât din interior, cât și din exterior, sporind strălucirea și scintilația pietrei. Fațetarea pietrelor prețioase este o inovație relativ recentă. Pietrele prețioase fațetate într-o formă foarte simplă au apărut pentru prima dată în bijuteria europeană la sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea. Înainte de dezvoltarea artei fațetării, toate pietrele prețioase erau realizate sub formă de caboșoane, deși unele erau gravate. Caboșonul este o piatră tăiată cu o suprafață superioară puternic lustruită, rotunjită sau convexă, și cu o bază plată sau ușor bombată. Este mult mai ușor să se realizeze un caboșon decât să se taie o piatră fațetată cu multe fețe. De fapt, caboșoanele nu sunt „tăiate”, ci doar modelate și lustruite. Multe pietre prețioase sunt încă realizate sub formă de caboșon, în special pietrele mate și cele care prezintă proprietăți optice speciale, precum asterismul (efectul de stea), schimbarea de culoare (efectul de ochi de pisică), iridescența (de ex. labradoritul) sau adularescența (de ex. piatra lunii). Apariția roții de șlefuire orizontale la sfârșitul secolului al XV-lea a permis proiectarea și repetarea unor scheme complexe de fațete geometrice, controlând și amplificând astfel lumina provenită din interiorul pietrei. Tehnologia de tăiere precisă a fațetelor a fost doar o parte a provocării în producerea pietrelor fațetate de înaltă calitate. Bijutierii aveau mai întâi nevoie de un model matematic simetric; apoi modelul de fațetare trebuia adaptat la proprietățile de refracție ale mineralului respectiv. Proprietățile optice unice ale fiecărui mineral determină dacă fațetarea va conferi strălucire și scintilație sau, dimpotrivă, le va diminua. Interesul pentru geometrie și pentru lumina reflectată în perioada Renașterii a accelerat dezvoltarea rafinatei arte a bijuteriei. Începând cu meșteșugul renascentist al tăierii pietrelor din Bruges, continuând cu Veneția și Florența și, în cele din urmă, în întreaga Europă, controlul luminii a devenit o temă centrală în tăierea pietrelor prețioase. Dezvoltarea artei bijuteriilor a fost atât de rapidă în acea perioadă, încât o formă timpurie a tăieturii rotund-briliant este atribuită lui Louis de Berquen din Bruges, Flandra, în anul 1485. Șlefuirea modernă a diamantelor a fost perfecționată abia în 1914, când un inginer belgian, Marcel Tolkowsky, a publicat un tratat teoretic despre proporțiile ideale ale diamantului. Documentul lui Tolkowsky a stabilit unghiurile de șlefuire general acceptate pentru pavilioane (41 de grade) și coroane (34 de grade). Este interesant de remarcat că Tolkowsky nu a oferit niciodată o demonstrație matematică sau optică a faptului că aceste unghiuri sunt ideale. Lucrarea sa s-a bazat pe experiența practică în producția diamantelor șlefuite. Cu toate acestea, publicarea și adoptarea calculelor lui Tolkowsky au pus în mare măsură capăt experimentelor pe care bijutierii le desfășuraseră timp de ani de zile în căutarea unei străluciri mai mari. Deoarece tăierea pietrelor colorate este o ramură a șlefuirii diamantelor, noile teorii și forme s-au răspândit rapid în industria bijuteriilor.